De la societatea de consum la comunitatea de valori: spatiile de locuire

ANALIZE — By on at

In filmul american “The Village” un grup de oameni marcati profound de dramele personale pe care le-au trait in orasele secolului 20 se refugiaza intr-o zona izolata si interzisa strainilor unde isi construiesc o comunitate dupa modelul satelor agrare de odinioara. Solutie extrema (si nu neaparat imposibila), aceasta fuga de realitatea cotidiana a orasului poate prefigura o schimbare mai larga la nivelul mentalitatilor.

Modelul cultural al societatii de consum incurajeaza consumul individual in detrimentul participarii colective. La nivelul spatiilor de locuire aceasta se traduce intr-o atomizare a locuintelor si o reducere a functiilor pe care acestea le indeplinesc, celeminime fiind de dormitor si terminal al consumului tele-vizual de masa. Exemplul cel mai edificator este cel al “hotelului” japonez in care ai doar un cubicul de dormit.

Scaderii spatiului de locuire necesar individului prin reducerea functiilor pe care acesta le poate indeplini i se suprapune cresterea preturilor de locuire in mediile puternic urbanizate. Acesta rezulta dintr-o crestere a presiunilor migrationiste din zonele rurale sau semi-urbanizate atat intra-national cat si international. La extrema defavorizatilor, periferiile marilor aglomerari urbane de tipul favelas sau bidonvilleeste un loc de pierdere a identitatii individuale fara aparitia uneia de tip comunitar. La cealalta extrema suburbiile americane sunt adevarate dormitoare a cohortelor de muncitori inalt calificati predispusi la relocare in functie de oportunitatile sau nesansele lor financiare. Locuinta urbana devine astfel si mai lipsita de valente in satisfacerea nevoilor individului dar si mai scumpa de achizitionat sau inchiriat.

Reorientarile culturale ale societatilor sunt tendite de lunga durata la nivelul zecilor sau chiar sutelor de ani. Rationalitatii ce a decurs din gandirea vest-europeana ii corespunde un model cultural bazat pe o traire calculata a spatiului si timpului, a obiectelor si chiar a sentimentelor. Apogeul este atins de societatea de consum a zilelor noastre unde totul poate fi masurat si consumat in mod rational. Locuirea se face exclusiv pe baza functiilor prin care o casa poate sa satisfaca nevoile fiecaruia in mod rational: relaxare-somn, luarea mesei, consum cultural.

Cea mai importanta evolutie care marcheaza relatia individului contemporan cu spatiul sau de locuit este transformarea acestuia intrun bun de larg consum, unul ce poate fi cumparat, vandut, inchiriat, redecorat, evaluat, comparat, valorizat. Casa isi pierde valorea de camin si gineceu spatial al existentei generationale a familiei. Din multele generatii care si-au trait existenta sub acelasi acoperis a ramas doar o familie mononucleara care nici nu s-a mutat bine in apartament ca isi si face bagajele pentru a se muta mai departe impinsa de perspectiva unui loc de munca mai bun sau a unui pret de vanzare net superior. Valoarea simbolica a locuintei tinde, in acest caz, spre zero.

Noile contracurente ale rationalizarii existentei cotidiene au aparut o data cu epuizarea, macar partiala, a atractivitatii sociale pe care aceasta o exercita atat cultural cat si societal. Clasele societatii, ca si organizari de redistribuire a puterii si resurselor, au beneficiat, prin industrializare si organizare national-statala de o prosperitate materiala nemaiintalnita pana in acel moment. Magia cu care societatea de consum il atrage pe omul de rand este perspectiva acestei prosperitatii, de realizare a visului de proprietar absolut al unei mici parti reprezentative din intreg universul sau material. In acest vis locuinta proprietate personala reprezinta piatra de temelie, palatul in care toate celelalte comori vor fi adunate. “Obiectificarea” spatiului de locuit, adusa de rationalitate reduce insa aceste comori la o simpla ingramadire de obiecte care se multiplica la nesfirsit si pe care publicitatea si consumul cultural nu le mai poate integra in universul de intelesuri ale individului. Palatul mult visat devine un simplu depozit de lucruri prafuite.

Avansul tehnologiilor informationale a dus la constituirea comunitatilor virtuale ce reprezinta germenii unui alt tip de cultura, comunitara prin excelenta. Acestora li se adauga resurgenta fenomenului religios in diferitele sale forme si in diferitele zone si canale pre-existente. Transcendenta spatiala realizata de mediile virtuale si transcendenta temporala impusa prin intoarcerea la un timp ciclic, marcat de evenimentele majore ale vietii, pun accentul pe valorizarea trairilor personale in raport cu ceilalti, pe modul in care fiecare se descopera prin ceilalti, se regaseste pe sine insusi printr-o prisma a valorilor comune.

Evenimentele majore care marcheaza existenta primesc o contextualizare spatio-temporara comuna cu acei indivizi care au o semnificatie aparte pentru noi. Aceasta duce implicit la o valorizare diferentiata a spatiului public, cu accent pe acela propice unor asocieri simbolice durabile. “Poiana lui Iocan” se muta in spatiul virtual. Prietenii de durata se leaga intre “nick-urile” unor oameni care nu s-au vazut niciodata. Cohortele de muncitori inalt calificati descopera tele-commuting-ul. Aglomerarile urbane isi constuiesc branduri de identitate comunitara. Orasele italiene se transforma in comunitati sustenabile orientate spre dezvoltarea de durata a relatiilor dintre locuitori (Todi). Apar topuri ale oraselor cu cea mai ridicata calitate a vietii. Valoarea de locuire a spatiului construit devine pentru multi un nou criteriu de alegere in care se pune accentul pe participarea sociala si culturala la viata orasului.

Exemplul ipotetic din “The Village” comporta o modificare de fond: izolarii fizice ii este necesara o deschidere pe plan comunicational si simbolic, o racordare la “satul global” pentru a face posibila schimbul de idei si de valori ce survine o data cu aparitia unei noi viziuni despre locuire.

1 Comment

  1. Fix Up says:

    By Emilia, November 14, 2008 @ 6:37 am

    Intotdeauna m-am mirat cand am vazut in satele bunicilor casa parinteasca alcatuita din maximum 2 incaperi in care crescusera mai mult de 10 copii.Si totusi comunitatea exista, era vie si generatoare de valori. Cu cat spatiul individual a devenit mai mare, distanta dintre individ si comunitate , sau chiar individ si familie,a devenit prapastie de netrecut. A te intoarce ‘ acasa’ sau la ‘casa parinteasca’au devenit eufemisme.

Leave a Comment